Traseu Educativ Numărul 2

Pădurea Valea Coldăului, Ocolul Silvic Beclean

Oprirea 1. Descrierea Traseului

Traseul pornește de la Cabana Silvoturistică Coldău (coordonate GPS: 47.197127 / 24.154496) și se încheie la Lacul Cetățele (coordonate GPS: 47.212722 / 24.144858).

Traseul educativ începe de la Cabana Silvică Coldău, parcurge u.a. 142 din U.P. IV Chiuza, pădure de stat administrată de către O.S. Beclean, iar în continuare parcurge unitatea amenajistică 8, pădure aparținând U.A.T. Căianu-Mic, pe poteci existente și drumuri de scos-apropiat, până la întâlnirea pe dreapta cu u.a. 58 a aceluiași proprietar, iar pe stânga cu u.a. 137, pădure a persoanelor fizice, continuându-se până la Lacul Cetățele.

Speciile de arbori și arbuști întâlnite pe parcursul acestui traseu sunt: gorun (Quercus petraea), carpen (Carpinus betulus), fag (Fagus sylvatica), salcâm (Robinia pseudoacacia), plop tremurător (Populus tremula), frasin (Fraxinus excelsior), nuc american (Juglans nigra), mesteacăn (Betula pendula), stejar roșu (Quercus rubra), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), salcie plângătoare (Salix babilonica), oțetar (Rhus typhina), cenușer (Ailanthus altissima), măceș (Rosa canina), porumbar (Prunus spinosa), cătină (Hippophae rhamnoides), păducel (Crataegus monogyna) etc.

În pădurea din care face parte acest traseu, putem întâlni următoarele specii de animale: căprior (Capreolus capreolus), iepure (Lepus europaeus), mistreț (Sus scrofa), vulpe (Vulpes vulpes), barză neagră (Ciconia nigra), salamandră (Salamandra salamandra), jder (Martes martes), bursuc/viezure (Meles meles), triton (Triturus cristatus).

Ce este economia forestieră și cine administrează pădurile?

Activitățile umane planificate și intenționat executate în păduri reprezintă economia forestieră. Gândește-te la activități precum exploatare forestieră, reîmpădurire, cercetare, operațiuni de protecție a mediului și naturii, managementul vânatului, organizarea recoltării și valorificării produselor forestiere precum fructe și ciuperci, creșterea cailor, a păstrăvilor etc.

Aceste activități realizate de către personalul silvic din cadrul ocoalelor silvice sunt gestionate și controlate de către Regia Națională a Pădurilor – ROMSILVA și Garda Forestieră Națională, aflate sub autoritatea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor.

Prin aceste activități se urmărește organizarea și implementarea unui sistem durabil și unitar de gospodărire la nivel național, cu respectarea legilor și reglementărilor în vigoare, astfel încât acestea să contribuie cât mai mult la îmbunătățirea condițiilor de mediu, respectiv la dezvoltarea economică.

Pădurile de stat sunt administrate în mod unitar la nivelul întregii țări, astfel că în fiecare județ al țării există câte o direcție silvică. Administrarea unor suprafețe de pădure atât de mari la nivelul județelor presupune existența unor subunități teritoriale, denumite ocoale silvice. La rândul lor, ocoalele silvice sunt împărțite în districte silvice, fiecare din acestea fiind alcătuite din mai multe cantoane silvice.

De reținut este faptul că la nivelul Romsilva, activitățile desfășurate sunt complexe, astfel că în structura acesteia se regăsesc nu doar 41 de direcții silvice, ci și 22 de administrații de parcuri naționale și naturale, 16 herghelii și depozite de armăsari.

Rolul și Importanța Pădurii

Pădurile joacă un rol crucial în menținerea echilibrului ecologic al planetei noastre. Acestea sunt esențiale pentru a asigura că resursele naturale și mediul înconjurător sunt protejate și păstrate pentru generațiile viitoare. Iată câteva dintre cele mai importante roluri și beneficii ale pădurii:

Contribuie la reglarea climei: Pădurile absorb dioxidul de carbon din atmosferă prin fotosinteză și îl transformă în oxigen, ajutând la reglarea climei. Ele absorb și rețin căldura, limitând astfel schimbările climatice.

Furnizează resurse naturale: Pădurile oferă o gamă largă de resurse naturale, cum ar fi lemnul, hârtia, fructe de pădure, ciuperci și alte produse forestiere. Ele au, de asemenea, o valoare recreativă și turistică.

Protejează solul și calitatea apei: Pădurile protejează solul împotriva eroziunii și rețin apa în sol. Ele au, de asemenea, un rol important în filtrarea și curățarea apei, limitând poluarea apei și a solului.

Asigură habitate pentru animale și plante: Pădurile oferă habitat natural pentru o gamă largă de specii de animale și plante. Acestea sunt importante pentru conservarea biodiversității și menținerea echilibrului ecologic.

În general, pădurile sunt esențiale pentru sănătatea planetei noastre și a tuturor viețuitoarelor de pe aceasta. Este important să protejăm și să gestionăm cu grijă aceste ecosisteme valoroase pentru a asigura un viitor sustenabil.

Reguli de acces și vizitare a traseelor educative / tematice ROMSILVA

Prezentul regulament stabilește normele de conduită și normele de siguranță aplicabile vizitatorilor traseelor educative ROMSILVA.
Parcurgerea traseelor educative ROMSILVA se face pe proprie răspundere citind și înțelegând prezentul regulament. Cadrul didactic și însoțitorul de grup are obligația de a se asigura că elevul și/sau minorul respectă normele de conduită și de siguranță.
Accesul și vizitarea traseelor educative ROMSILVA se face numai cu respectarea regulilor de vizitare a traseului, potrivit prezentului Regulament.
Accesul și vizitarea traseelor educative ROMSILVA în perioada februarie-iunie, perioadă aferentă desfășurării programului național “Școala Altfel” și “Săptămâna Verde” se face numai pe bază de programare prealabilă, însoțiți de cadre didactice.
În funcție de condițiile meteo și practicabilitatea traseului, administratorul traseului educativ poate restricționa accesul pe traseu chiar și în cazul grupurilor care aveau deja o vizită programată, având în vedere siguranța vizitatorilor.
Accesul grupurilor de elevi și/sau minori este permis numai cu însoțitori, respectiv cadrele didactice sau tutori legali.

Aflați mai multe!

Aprinderea focurilor pe traseele educative ROMSILVA se reglementează astfel:

Aprinderea focurilor în pădure este interzisă pe tot parcursul traseului educativ. Utilizarea grătarelor nu este permisă. Se vor respecta normele de prevenire și stingere a incendiilor;
Se interzice tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, precum și folosirea celor doborâți sau rupți de fenomene naturale, a tufișurilor pentru foc.

Regimul deșeurilor în extravilan, pe traseele educative ROMSILVA, se reglementează astfel:

Este interzisă abandonarea și/sau incinerarea deșeurilor de orice fel pe tot parcursul traseelor educative ROMSILVA. Deșeurile vor fi evacuate în locuri special amenajate. Fiecare grup sau vizitator își va evacua deșeurile în locurile special amenajate;
Administratorii și/sau proprietarii terenurilor aflate în perimetrul traseelor educative ROMSILVA au obligația de a igieniza permanent suprafețele afectate de abandonul deșeurilor, a resturilor menajere și a altor asemenea, și în același timp de a-și lua măsuri de prevenire a poluării mediului pe proprietățile lor;
Fiecare administrator al traseelor educative ROMSILVA dacă nu poate gestiona igienizarea cu resurse proprii, va încheia contracte de prestări servicii cu societăți specializate.

Temă de lucru!

Îmbrățișează arborii în timp ce te plimbi, măsoară diametrul trunchiului lor, iar dacă e prea dificil să o faci singur, cere ajutorul prietenilor tăi! Dacă vii pe aici pe timp de căldură, încearcă să-ți amintești cât de cald este pe drumul de asfalt dintre blocuri, iar dacă treci pe aici când e zăpadă, amintește-ți câtă zăpadă este în oraș. Compară cu ce ai experimentat în pădure!

Oprirea 2. Creșterea și dezvoltarea pădurii

Etapa de regenerare începe după distrugerea pădurii din diferite cauze, cum ar fi incendiile, exploatarea forestieră sau alte intervenții umane. În această etapă, semințele sau rădăcinile rămase încep să crească și să se dezvolte, oferind o nouă generație de arbori.
Etapa tinereții începe cu instalarea noii generații și constituirea stării de masiv și durează până când majoritatea arborilor încep să fructifice. Durata acestei etape variază în funcție de temperamentul și proveniența speciilor, de condițiile staționale, precum și de intervențiile silvotehnice. Arborii tineri se dezvoltă rapid și încep să concureze pentru resurse precum lumina, apa și hrana. În cadrul acestei etape se disting mai multe stadii (faze) de dezvoltare: semințiș, desiș, nuieliș, prăjiniș și păriș.
Etapa maturității începe odată cu prima fructificație abundentă a arboretului și durează până când arborii prezintă semne evidente de uscare. Această etapă prezintă următoarele stadii de dezvoltare: codrișor (codru tânăr) și codru mijlociu.
Etapa bătrâneții începe atunci când arborii bătrâni rămași în picioare, fiind puțini la număr și ajunși la limita longevității fiziologice, prezintă semne evidente de uscare. Această etapă se încheie cu uscarea tuturor exemplarelor din generația respectivă. În această etapă, care are un singur stadiu – codru bătrân – pierderile de biomasă sunt mai mari decât acumulările, creșterea în înălțime se sistează, o mare partea a coroanei se usucă, iar vitalitatea se reduce la minim, după care încetează.

Lucrările de îngrijire și conducere a arboretelor

Scopul esențial al lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor este de a realiza sau favoriza formarea de structuri optime ale arboretelor sub raport ecologic și genetic, în vederea creșterii eficacității funcționale multiple a pădurilor, atât în ceea ce privește efectele de protecție, cât și producția lemnoasă și nelemnoasă.

Principalele lucrări de îngrijire și conducere a arboretelor sunt următoarele:

1. Degajări, depresaje

Prin această lucrare care se execută în stadiul de semințiș și desiș se urmărește apărarea speciilor principale valoroase împotriva speciilor secundare copleșitoare sau de altă proveniență, considerată necorespunzătoare.

3. Rărituri

Răriturile sunt lucrările de îngrijire care se efectuează periodic în arborete, în stadiile de păriș, codrișor și codru mijlociu, prin care se reduce, prin selecție pozitivă, numărul de exemplare la unitatea de suprafață, micșorându-se temporar consistența, în scopul ameliorării structurii, creșterii și calității arboretelor și a eficacității funcționale a acestora

5. Îngrijirea marginii de masiv (lizierelor)

Această lucrare de îngrijire se execută la liziere, prin rărirea timpurie a arboretelor încă de la înființarea lor, pentru mărirea rezistenței arborilor individuali care astfel își vor forma coroane dezvoltate până în apropierea solului și înrădăcinare puternică în vederea protejării pădurii împotriva vântului.

7. Emondaj

Această lucrare de îngrijire se referă la tăierea crăcilor lacome, apărute pe trunchiul arborilor, din mugurii dorminzi, în condiții neprielnice. Crăcile lacome apar frecvent în gorunete și stejărete de stejar pedunculat, precum și în arboretele de plopi, la exemplarele puse brusc în lumină, fără a avea o coroană bine dezvoltată. De asemenea, crăcile lacome apar și la arbori în curs de uscare, fiind un semn al slăbirii lor fiziologice.

2. Curățiri

Aceasta este o lucrare de îngrijire cu caracter de selecție negativă, ce se aplică în arboretele aflate în stadiile de nuieliș și prăjiniș, în scopul îmbunătățirii calității, creșterii și compoziției arboretului, prin extragerea arborilor rău conformați, accidentați, bolnavi, uscați, înghesuiți sau copleșiți sau aparținând unor specii sau forme genetice mai puțin valoroase.

4. Tăieri de igienă

În arboret, tăierile de igienă se aplică începând cu stadiul de prăjiniș și se urmărește asigurarea unei stări fitosanitare corespunzătoare a arboretelor, prin extragerea arborilor uscați sau în curs de uscare, căzuți, rupți și doborâți de vânt și zăpadă, puternic atacați de insecte, fără ca prin aceste lucrări să se restrângă biodiversitatea pădurilor.

6. Elagaj artificial

Aceasta este o lucare cu caracter special prin care se urmărește sporirea proporției de masă lemnoasă lipsită de noduri, aptă pentru sortimente de calitate superioară. Ea se aplică selectiv, în arborete de productivitate superioară sau cel puțin mijlocie, numai asupra arborilor de valoare. Lucrarea constă în îndepărtarea ramurilor uscate de la baza tulpinilor, pe o înălțime de 2-3 metri, iar la revenirile ulterioare se avansează până la 5-6 metri, respectiv până la aproximativ 8 metri.

Oprirea 3. Marcajele forestiere

În pădure vă puteți întâlni cu diferite marcaje forestiere. Acestea se aplică în general pe arbori (uneori și pe borne artificiale) și la servesc la delimitarea fondului forestier pentru buna gestionare a acestuia.

Forma marcajelor forestiere diferă în funcție de scopul pe care îl îndeplinesc.

Bandă orizontală simplă – Limită de subparcelă

Limita unei suprafețe omogene din perspectiva speciilor componente, a vârstei și a condițiilor de vegetație. Dacă stai cu spatele la o limită de subparcelă trebuie să vezi arborele următor marcat cu linie de subparcelă. Așadar, fiecare arbore însemnat poartă câte o limită de subparcelă pentru fiecare din direcții.

Bandă orizontală circulară

Intersecția dintre două limite de subparcelă sau intersecția dintre limita de parcelă și cea de subparcelă. Limita unei suprafețe omogene din perspectiva speciilor componente, a vârstei și a condițiilor de vegetație. Dacă stai cu spatele la o limită de subparcelă trebuie să vezi arborele următor marcat cu linie de subparcelă. Așadar, fiecare arbore însemnat poartă câte o limită de subparcelă pentru fiecare din direcții.

Două benzi orizontale duble circulare separate de o bandă albă

Intersecție de limite de parcelă.

Bornă silvică

Pătrat alb cu chenar colorat în interiorul căruia se regăsesc două numere: cifre romane și cifre arabe. Punct de reper pentru a se identifica poziția pe harta silvică. Acest marcaj se găsește pe același arbore pe care se află marcajul cu două benzi orizontale duble separate de bandă albă (intersecție de limite de parcelă). Cifra romană reprezintă unitatea de producție, iar cifra arabă reprezintă numărul bornei.

Bandă verticală simplă – Limită de parcelă

Dacă stai cu spatele la o limită de parcelă trebuie să vezi arborele următor marcat cu linie de parcelă. Așadar, fiecare arbore materializat poartă câte o limită de parcelă pentru fiecare din direcții.

Bandă verticală dublă – Limită de Unitate de Producție

Aceasta este suprafața pe care se planifică lucrările specifice ale managementului forestier. În general, unitatea de producție este reprezentată de un bazin hidrografic.

Litera “H” – Limită de ocol silvic

Acesta este o unitate de administrare a unei sau a mai multor unități de producție.

Punctul sau bulina

Arbori din care se recoltează semințe.

Cifre arabe simple

Numere de inventar pentru diverse cercetări

Oprirea 4. Principalele specii de arbori și arbuști pe care le întâlnim pe acest traseu educativ

Carpenul (Carpinus betulus)

Denumirea științifică a acestei specii forestiere este Carpinus betulus și face parte din familia Betulaceae, genul Carpinus.

Genul Carpinus cuprinde peste 25 de specii de arbori și arbuști din regiunile temperate și subtropicale din Europa, America de Nord, Japonia, China. Aceștia prezintă o scoarță netedă, cu ritidom doar la bătrânețe, frunzele ovat-eliptice și flori monoice grupate în amenți. Fructul este o achenă muchiată, la vârf cu urme de perigon și stile persistente ce stă la baza unui involucru fructifer generat de unirea a două bracteole cu o bractee. Speciile acestui gen lăstăresc și drajonează. Rar formează arborete pure; de regulă se găsesc în amestecuri cu fagul, stejarul și alte foioase.

Curiozități:

Cel mai bătrân carpen a fost găsit în Germania (Rheinberg-Orsoy (Wesel)). Acesta are cca. 463 de ani. Cel mai înalt arbore din specia carpen a fost măsurat în Belgia (Kasteel Gaasbeek, Gaasbeek), având 34,40 m în anul 2012. În anul 2002, în sud-estul Angliei, în Ware Park, Ware, a fost înregistrat cel mai mare diametru al unui carpen (6,85 metri).

Citiți mai mult!

Gorunul (Quercus petraea)

Gorunul face parte din familia Fagaceae, genul Quercus, iar denumirea științifică a acestei specii forestiere este Quercus petraea. Numele de gen Quercus înseamnă stejar, arborele reprezentând un simbol al forței și al nemuririi, considerat “rege al pădurii”.

Genul Quercus cuprinde peste 200 de specii, în majoritate arbori, rar arbuști, cu areal vast în regiunile temperate și subtropicale ale emisferei boreale. La noi în țară, speciile de stejari ocupă 19% din fondul forestier.

Gorunul este un arbore indigen care face parte din categoria arborilor cu frunze căzătoare, poate atinge înălțimi de 35-45 m și diametre de 1-3 m și se găsește la altitudini cuprinse între 300-1500 m în pădurile de foioase, în arborete pure sau în asociație cu fagul și carpenul, dar și alte specii forestiere. Ca și longevitate, gorunul poate ajunge până la cca. 600-700 de ani, dar unele exemplare pot ajunge până la peste 1000 de ani.

Înrădăcinarea este pivotantă, tulpina este dreaptă, cilindrică, ce poate fi urmărită până la vârf, coroana este bogată, iar scoarța formează un ritidom relativ subțire, cenușiu-negricios, cu crăpături mărunte, ce se exfoliază superficial pe măsură ce arborele îmbătrânește.

Lemnul este extrem de valoros datorită caracteristicilor sale specifice. Gorunul are un lemn dur și rezistent, ceea ce îl face potrivit pentru diverse aplicații, cum ar fi: fabricarea pardoselilor, scărilor, blaturilor de bucătărie, mobilierului și altor elemente decorative. De asemenea, lemnul de gorun are o bună rezistență la intemperii și putrezire, astfel fiind folosit la construcția gardurilor, teraselor, acoperișurilor, pontoanelor și altor structuri exterioare. Gorunul este considerat un lemn de calitate pentru fabricarea butoaielor de vin datorită proprietăților sale de impermeabilitate și aromei specifice pe care o poate conferi băuturii. Lemnul de gorun se folosește și ca lemn de foc, deoarece arde lent și oferă o căldură intensă și de lungă durată.

Frunzele sunt ovale, lobate uniform cu cinci până la șase lobi pe fiecare parte, simetrice, cu vârful lat rotunjit, de culoare verde închis. Acestea au lungimea de 7-14 cm, lățimea de 4-8 cm și un pețiol lung de 1 cm. Frunzele culese înainte de 15 mai pot fi utilizate în scopuri medicinale.

Gorunul are flori atât mascule, cât și femele, pe același arbore (arbore monoic). Cele mascule se numesc “mâțișori”, sunt de culoare verde și apar primăvara, iar cele femele sunt sub formă de ciorchine și apar la început cu primele frunze. În urma polenizării făcute de vânt (polenizare anemofilă) rezultă fructul – o ghindă de 2-3 cm lungime, verde la început, care se maturizează în șase luni, devenind maronie. Fructele sunt atașate direct pe crenguțe și nu sunt prevăzute cu pețiol. Acestea cresc grupate câte 2-6. Fructul conține o substanță numită quercitină. Aceasta este toxică, dar prin fierberea sau prăjirea ghindelor, este distrusă.

Știați că atât ghindele, cât și frunzele conțin cantități mari de acid tanic, cantități mici de ulei volatil și acizi pirogallici? Aceste substanțe sunt toxice și provoacă toxicitate gastrointestinală și disfuncție renală ovinelor, mai ales dacă sunt consumate primăvara când frunzele sunt în stare tânără și ghindele consumate verzi și necoapte toamna, care sunt mult mai toxice decât cele brune. Conținutul de tanin scade odată cu maturitatea arborelui.

Gorunul este o specie foarte valoroasă din punct de vedere comercial datorită faptului că se folosește ca material de construcție, la tăbăcirea pieilor, oferă o sursă valoroasă de lemn de foc și cărbune, deoarece lemnul este rezistent la lichide, atacuri de insecte și ciuperci. O altă importanță este faptul că acest arbore oferă o sursă de hrană valoroasă pentru multe păsări și mamifere.

Vreți sa aflați diferența dintre gorun și stejar? Aceste două specii sunt foarte asemănătoare, fiind din cadrul aceleiași familii, însă totuși există diferențe care ne pot ajuta la identificare. Frunzele de gorun sunt mai alungite, ondulate uniform, cu formă dreptunghiulară, nervuri nu foarte proeminente și un pețiol de cca. 1 cm. Frunzele stejarului sunt mai scurte, ondulate neuniform, având lobi mai mici la bază și la vârf și mai mari la centru, ceea ce le dă un aspect de romb, au nervurile mai proeminente și un pețiol foarte scurt, aproape inexistent. Un alt indiciu este culoarea frunzelor, care în cazul gorunului, este verde închis, cu o ușoară nuanță violet pe spate, nuanță inexistentă în cazul stejarului. Puteți constata o diferență și în ceea ce privește poziția ghindelor pe ramuri. Vei observa că fructele de gorun nu au codițe, ele fiind fixate direct pe ramuri. În schimb, ghindele stejarului au codițe și atârnă pe ele.

Plopul tremurător (Populus tremula)

Plopul tremurător face parte din familia Salicaceae, genul Populus, iar denumirea științifică este Populus tremula. Este un arbore înalt, care poate ajunge până la 20-30 m înălțime, cu o coroană conică și trunchiul acoperit de o scoarță de culoare gri-verzui.

Arborele are un sistem de rădăcini puternic și profund, ceea ce îl face ideal pentru a fi plantat în zonele cu alunecări de teren sau pe marginea cursurilor de apă, deoarece previne eroziunea solului.

Numele “tremula” vine de la frunzele sale, care sunt rotunjite, ușor inegale și au un pețiol lung și subțire, și care “tremură” la cea mai mică adiere de vânt. În timpul primăverii, în lunile martie-aprilie înainte de înfrunzire, plopul tremurător înflorește cu flori gălbui-cenușii, lungi de 10-15 cm, sub formă de ciorchini. Fructele se coc în luna mai, iar semințele sunt mici, uleioase și se răspândesc ușor în vânt.

Lemnul plopului tremurător este ușor și moale, care poate fi prelucrat cu ușurință. Acesta este utilizat pentru fabricarea unei game largi de produse, cum ar fi: hârtie, ambalaje, mobilier, instrumente muzicale, structuri de construcție.

Plopul tremurător este folosit și în scopuri medicinale. Extractele din scoarța și frunzele acestui arbore conțin substanțe cu proprietăți aniinflamatorii, antitumorale și analgezice.

Plopul tremurător este un arbore cu creștere rapidă și cu o durată de viață relativ scurtă, fiind capabil să crească și să se înmulțească cu ușurință. În România, această specie apare frecvent în zona montană, dar o putem întâlni și în zonele de deal și câmpie. Este o specie nepretențioasă față de condițiile de mediu, rezistând la iernile lungi și geroase, la amplitudinile termice mari și are un temperament de lumină, fiind astfel o specie pionieră.

Această specie forestieră este importantă pentru ecosistemul din jurul său, deoarece oferă un habitat pentru numeroase specii de animale și păsări, precum și pentru insecte polenizatoare.

Fagul (Fagus sylvatica)

Fagul face parte din familia Fagaceae, iar denumirea științifică a acestei specii este Fagus sylvatica. Este un arbore originar din Europa și parți din Asia de Vest. Este un arbore înalt, care poate ajunge până la înălțimi de 30-40 de metri și poate trăi până la cca. 300 de ani.

În România, fagul ocupă cca. 2 mil. ha (32%), fiind întâlnit frecvent în zona deluroasă și montană. În vastul areal formează arborete pure pe mari suprafețe sau amestecuri cu specii precum carpenul, gorunul, bradul sau molidul.

Este un arbore sensibil la secetă, arșiță și uscăciune, dar și la geruri excesive, înghețuri târzii și timpurii. Preferă solurile fertile, cu conținut ridicat de humus, bogate, bine drenate și cu umiditate suficientă. Acesta are un temperament de umbră (al treilea după tisă și brad).

Tulpina este dreaptă, cilindrică, iar scoarța netedă, de culoare cenușie, prezintă pete mari albicioase care sunt de fapt niște licheni crustacei. Coroana este densă și rotunjită, cu frunze mari de 5-10 cm și lucioase, ovale sau oblonge, care devin maronii în timpul toamnei. În tinerețe, frunzele de fag prezintă perișori moi pe ambele fețe.

Florile de fag sunt unisexuate monoice, ceea ce înseamnă că există atât flori masculine, cât și flori femele pe același arbore. Acestea apar odată cu înfrunzirea, în aprilie-mai. Polenizarea se poate produce atât prin intermediul vântului (anemofilie), cât și prin intermediul insectelor (entomofilie).

Fagul produce fructe denumite popular jir. Fructul este o achenă, având formă de cupă ghimpoasă, care conține două sau trei semințe. Jirul reprezintă o importantă sursă de hrană pentru diferite specii de animale precum mistreții, veverițele și șoarecii.

Fagul are și utilizări medicinale, fiind utilizat în tratamentele pentru anumite afecțiuni respiratorii și digestive. De asemenea, unele studii sugerează că anumite substanțe din frunzele de fag ar putea avea efecte antioxidante și antiinflamatorii.

Lemnul de fag este apreciat pentru calitățile sale și este utilizat într-o varietate de domenii. Acesta se folosește pentru fabricarea diverselor piese de mobilier, pardoseli, placaje, este utilizat în construcții. Fagul poate fi folosit pentru producerea de cărbune vegetal, care este un combustibil cu ardere lentă și cu emisii reduse de gaze cu efect de seră.

Curiozități

În Primul Război Mondial, fagul a fost folosit pentru a fabrica proteze dentare, deoarece lemnul său este ușor de prelucrat și nu conține substanțe toxice.
În mitologia germanică, fagul era considerat un arbore sfânt, simbolizând înțelepciunea și forța. În unele tradiții, o persoană care ținea în buzunar un jir de fag era protejată de vrăji și ghinion.
În multe culturi europene, fagul este asociat cu ideea de stabilitate și durabilitate. În tradiția britanică, de exemplu, fagul este un simbol al solidarității și al puterii durabile.
Frunzele de fag pot fi folosite pentru a produce un pigment galben-verde, care a fost folosit în trecut pentru a vopsi textile și hârtie.
Miezul fructului este comestibil, dar trebuie consumat cu precauție deoarece conține o substanță toxică denumită fagină care provoacă amețeli.
Jirul are un ulei foarte fin (conținând oleină, putină, stearină și palmitină) care poate înlocui uleiul de măsline sau de nuci.

Salcâmul (Robinia pseudoacacia)

Salcâmul face parte din familia Fabaceae, este o specie exotică originară din America de Nord, dar a fost introdusă și cultivată în Europa și alte părți ale lumii pentru lemnul său de calitate și florile sale atrăgătoare.

Această specie are temperament de lumină, se dezvoltă bine pe soluri nisipoase cu textură grosieră, afânate, aerisite, permeabile, necarbonatice. Salcâmul are un consum ridicat de substanțe nutritive, astfel încât cultura repetată epuizează solul.

Salcâmul poate crește până la o înălțime de 25-30 de metri și are o coroană ovală sau rotunjită. Frunzele sale sunt compuse, cu 7-19 foliole eliptice (frunze mici) și au un miros caracteristic de mazăre atunci când sunt zdrobite.

Salcâmul produce flori albe sau roz, care apar după înfrunzire în luna mai sau iunie și sunt foarte atrăgătoare pentru albine și alte insecte polenizatoare. Fructele pe care le produce sunt păstăi lungi, de 5-10 cm, plate și maro închis, care conțin 3-10 semințe mici negricioase ce au tegument tare, necesitând forțare. Ele se coc toamna târziu și rămân pe ramuri până primăvara devreme.

Lemnul de salcâm este apreciat pentru duritatea și rezistența sa, fiind utilizat în construcții, mobilă și instrumente muzicale, dar și ca lemn de foc. Poate avea nuanțe variate, de la galben pal până la maro închis.

Deși salcâmul are o reputație de arbore invaziv în anumite zone, datorită capacității sale de a se reproduce rapid și de a forma tufe dense, acesta are și beneficii ecologice. Salcâmul poat fixa azotul din sol, ceea ce îl face util pentru îmbunătățirea solului și poate servi ca habitat pentru diferite specii de animale.

În medicina tradițională, salcâmul a fost folosit pentru a trata diferite afecțiuni, cum ar fi tusea și inflamațiile.

Curiozități

Florile de salcâm sunt comestibile și pot fi folosite pentru a face gemuri și alte produse alimentare.
Unele culturi americane native foloseau cojile de salcâm pentru a produce un colorant maro sau negru pentru țesături și alte produse.
În anumite zone, salcâmul este considerat un arbore de noroc și este plantat adesea în grădini și curți pentru a aduce noroc și prosperitate familiei.

Oprirea 5. Fauna pe care o putem întâlni în acest arboret

Ocrotirea animalelor sălbatice din pădure este foarte importantă din mai multe motive. În primul rând, animalele sălbatice joacă un rol important în menținerea echilibrului ecologic din pădure. Ele joacă un rol esențial în lanțul trofic și contribuie la regenerarea solului și la polenizarea plantelor. În al doilea rând, animalele sălbatice din pădure reprezintă o resursă importantă pentru oameni. Acestea pot fi vânate pentru hrană, iar pielea și blana pot fi utilizate pentru îmbrăcăminte sau pentru confecționarea anumitor obiecte. În plus, ocrotirea animalelor sălbatice din pădure este importantă pentru a menține biodiversitatea și pentru a proteja speciile în pericol de dispariție. Pădurile sunt adăpostul natural al multor animale sălbatice, iar degradarea habitatului lor poate duce la scăderea numărului de exemplare sau chiar la dispariția lor. Ocrotirea faunei din păduri se poate face prin crearea de zone protejate, în care vânătoarea și alte activități umane sunt interzise sau restricționate.

În vederea ocrotirii vânatului și a altor specii de animale sălbatice care se pot întâlni în această pădure, personalul silvic din cadrul O.S. Beclean repară sau construiesc hrănitori, observatoare sau sărării. În sezonul rece, dar mai ales în iernile foarte grele, se distribuie hrană suplimentară precum porumb sau fân, astfel ca exemplarele de vânat să nu sufere din cauza lipsei de hrană, fapt care poate duce la slăbirea sau chiar moartea acestora.

Pentru a preveni ca animalele sălbatice să fie expuse la pericole sau prădători, hrănitorile se amplasează în zone ferite, dar nu izolate, în care nu există riscul ca hrana să fie spălată de ploaie sau în care să fie pericol de incediu sau de poluare. Hrănitorile astfel instalate necesită curățarea regulată pentru a preveni apariția bolilor și a paraziților, care ar putea afecta sănătatea animalelor sălbatice.

Știați că arborii, la fel ca și oamenii, se îmbolnăvesc? Aceștia pot fi vătămați atât de factorii biotici (insecte, ciuperci, rozătoare și alte mamifere), cât și de factorii abiotici (doborâturi și rupturi de zăpadă, avalanșe, incendii, inundații, alunecări de teren, poluarea locală).

În vederea protejării arborilor împotriva vătămărilor produse de către factorii biotici, în arboret se poate aplica metoda de combatere integrată prin ocrotirea păsărilor și crearea condițiilor prielnice instalării și dezvoltării lor. Această metodă nu implică utilizarea substanțelor chimice sau a pesticidelor, astfel fiind o metodă de combatere a dăunătorilor mai prietenoasă cu natura. Prin combaterea integrată nu se urmărește distrugerea totală a unui dăunător, ci menținerea acestuia sub pragul critic de vătămare, iar astfel nu este posibilă eradicarea unui organism dintr-o biocenoză.

Păsările sunt cunoscute pentru consumul de insecte, rozătoare și alte animale mici care pot cauza daune semnificative. Amplasarea căsuțelor pentru păsări este o metodă simplă și eficientă pentru a le atrage în pădure și pentru a le oferi un adăpost în care să se înmulțească. Acestea pot fi amplasate în arbori sau pe stâlpi și pot fi fabricate dintr-o varietate de materiale, precum lemn, plastic sau metal.

Oprirea 6. Lacul Cetățele

Am ajuns și la ultima oprire de pe traseul educativ Pădurea Valea Coldăului. Aici putem observa Lacul Cetățele. Acest lac s-a format în spatele unui mare val de alunecare pornit din vârful Cetățele. Regiunea este alcătuită din sedimente badeniene și sarmațiene, predominant argilo-marnoase, care au determinat apariția unor alunecări de mare amploare. Subsăparea versantului stâng al văii Ilișua și litologia sedimentelor care-l constituie, în condițiile unui climat umed, au generat aceste alunecări deplasive și asecvente, mari.

Depresiunea unde se află Lacul Cetățele (sau Lacul Căianului), are aspectul unor gropi uriașe, încadrată de versanții abrupți și înalți ai locului de desprindere și ai corpului de alunecare (cca. 40 m față de olginda lacului).

Lacul are o formă ovală-alungită pe direcția nord-vest – sud-est, o lungime de 227 m, lățime de 64 m și o adâncime estimată de 4,85 m. Legendele spun că acest lac nu seacă niciodată, el fiind alimentat în permanență cu apă din precipitații și din izvoarele din zonă.

Pe lângă frumusețea sa naturală, Lacul Cetățele este asociat cu mai multe legende și povești populare. O legendă spune că lacul ar fi fost creat de un cioban care și-a pierdut oile. În timp ce își căuta turma, a găsit o femeie frumoasă care i-a oferit ajutor. Ciobanul s-a îndrăgostit de femeie și a cerut-o în căsătorie, însă aceasta a refuzat. Dezamăgit, ciobanul a aruncat o stâncă în locul unde se afla femeia, iar apa s-a adunat în jurul stâncii, formând Lacul Cetățele.

Un alt mit spune că Lacul Cetățele ar fi fost creat de către spriritele pădurii pentru a proteja un tezaur ascuns sub apă. Se zice că în fiecare an, în ziua de Sfântul Andrei, spiritele ar fi văzute în jurul lacului, păzindu-și tezaurul.

În prezent, acest lac este o destinație populară pentru turiști și pescari. Este o oază de liniște și natură în mijlocul unui peisaj montan spectaculos și reprezintă o atracție turistică importantă pentru județul Bistrița-Năsăud.